Vânzarea unui activ industrial în procedura falimentului

Articol publicat în PHOENIX 93, Revista de insolvență, iulie-septembrie 2025: https://www.unpir.ro/documents/phoenix/pdf/revista_phoenix_nr_93.pdf

Av. Florin Daniel Barbu, practician în insolvență, membru în Comitetul Director al INPPI

De la evaluare la predarea bunurilor vândute. Aspecte practice¹

„The sale of an industrial asset within bankruptcy proceedings represents a complex process, which must be successfully managed by the liquidator. Many stakeholders are involved in the sales process, each with their own particular interests. The secured creditor is interested in covering his claim and possibly interest and penalties. The rest of the creditors want to collect as much as possible, even at the risk of blocking the transaction. The buyer wants to pay the lowest possible price and have as few obligations possible. Employees also have their own interests. The state budget is sometimes more attentive to what it can collect immediately than the economic activity (and implicitly taxes) generated by the successful sale of the asset to an entity that will continue its activity. The sale procedure involve legal, economic and logistical aspects alike, with the ultimate goal of maximizing the debtor’s assets and ensuring a transaction in compliance with legal requirements. In the following material we will provide a detailed presentation of both the preparatory stages of the capitalization procedure and the procedure’s actual stages.”

Vânzarea unui activ industrial în cadrul unei proceduri de faliment este un proces complex, reglementat în principal de Legea nr. 85/2014², fiind incidente însă și Codul de procedură civilă și alte acte normative.

Pentru finalizarea cu succes a procedurii de vânzare este necesar ca pe lângă normele legale să fie avute în vedere aspecte economice și logistice, coordonarea cu atenție a tuturor părților implicate, scopul final fiind maximizarea averii debitorului și asigurarea unei tranzacții conforme cu cerințele legale, care să rămână în picioare în cazul unor eventuale contestații.

Nu trebuie uitat că această procedură are mulți actori, fiecare având interesele sale particulare, creditorul garantat e interesat să-și acopere creanța sa și eventual dobânzile și penalitățile, restul creditorilor să încaseze cât mai mult, chiar cu riscul blocării tranzacției, cumpărătorul să plătească un preț cât mai mic și să aibă cât mai puține obligații, salariații au și ei propriile interese, bugetul de stat e uneori mai atent la ce poate încasa imediat, decât la ce activitate economică (și implicit taxe și impozite) va genera valorificarea cu succes a activului către o entitate care va continua activitatea.

Toți acești actori încearcă să influențeze și uneori pun presiune pe lichidator în diverse forme, inclusiv prin contestarea la judecător a diverselor aspecte care îi nemulțumesc, pentru a-și atinge propriile interese, iar peste toți „stăpânește” judecătorul sindic, care va decide în ultimă instanță dacă activitatea lichidatorului a fost conformă prevederilor legale, uneori neclare și/sau incomplete, (cei mai „contondenți” se adresează direct parchetului în căutarea „dreptății”, chiar dacăa ce reclamă nu are nicio relevanță din perspectiva dreptului penal, e și asta o formă de presiune).

Activitatea lichidatorului trebuie să includă, pe lângă respectarea riguroasă a normelor legale și a deciziilor relevante ale creditorilor, stăpânirea de tehnici de marketing și negociere, management, dar și capacitatea de rezista la presiuni și a armoniza toate aceste interese suficient ca tranzacția să se întâmple.

În cele ce urmează vom încerca o expunere detaliată a etapelor premergătoare procedurii de valorificare și a etapelor propriu-zise ale acesteia. Vom expune la final și câteva etape ulterioare vânzării, dar legate strâns de această procedură.

Premise

Deschiderea procedurii de faliment reprezintă finalului vieții unui profesionist, astfel cum este definit la art. 3 alin. (2) din Codul civil, fiind, în acord cu cele mai noi principii în materie de insolvență, ultima procedură care poate fi implementată, eventual după ce au fost epuizate procedurile de prevenire a insolvenței și de pre-insolvență, înainte de radierea acestuia.

Teoria presupune că se va apela la faliment doar după ce încercările de redresare și reinserție a debitorului în circuitul economic nu sunt posibile sau au eșuat, având în vedere că e mult mai ușor de continuat o activitate decât de repornit de la 0, chiar dacă se preiau relativ funcționale activele pe baza cărora se desfășura activitatea anterior.

Experiența noastră de peste 25 de ani în domeniu ne arată însă că în anumite cazuri vânzarea rapidă a activului e de preferat unei reorganizări lungi și fără succes, care nu face decât să crească masa credală prin acumularea costurilor de operare și conservare, să ducă la uzura fizică și morală a activului, să se ajungă la pierderea lanțurilor de aprovizionare și la îndepărtarea salariaților esențiali. Rămâne de judecat de la caz la caz desigur, iar în unele cazuri chiar reorganizarea poate include valorificarea unei părți funcționale din active.

Prezentul articol are în principal scopul de a prezenta etapele unei vânzări organizate și forțate a activelor industriale în procedura falimentului, însă, în măsura compatibilității, ele pot fi avute în vedere pentru valorificarea unui astfel de activ și în procedura de reorganizare, ca parte a planului.

Nu o să considerăm etape ale vânzării proceduri premergătoare, care deși importante pentru vânzare, nu fac propriu zis parte din aceasta (de ex. întocmirea tabelelor de creanțe).

Etapele procedurii de vânzare

1. Inventarierea. Ce vom vinde.

Considerăm că prima etapă importantă, uneori neglijată, în pregătirea unei valorificări de succes este inventarul. Inventarierea bunurilor debitorului se efectuează în acord cu prevederile art. 151 și urm. din Legea nr. 85/2014, constituind o măsură premergătoare lichidării patrimoniului.

Conform art. 152 alin. (2) din Legea nr. 85/2014: „Pe măsura desfășurării inventarierii lichidatorul judiciar ia în posesie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar”. Asta înseamnă că lichidatorul și răspunde pentru aceste bunuri, cu toate implicațiile acestei situații.

Operațiunea de inventariere se finalizează cu întocmirea actului de inventar, care cuprinde o descriere a tuturor bunurilor identificate ale debitorului, cantitatea lor scriptică și faptică, observații privind starea lor. Inventarul trebuie să aibă în vedere prevederile Ordinului nr. 2861/2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii (...), emis de Ministerul Finanțelor Publice.

Considerăm că este important să fie identificate orice diferențe între scriptic și faptic, respectiv persoanele responsabile în cazul în care sunt bunuri lipsă (gestionari, administratori etc.). Nu rare sunt situațiile în care scripticul este extrem de diferit de faptic. Dacă inventarul este făcut pe „nevăzute”, din birou, răspunderea pentru bunurile lipsă este a lichidatorului, care ia bunurile în posesie, teoretic pe toate, conform procesului verbal de inventariere. Ulterior, la evaluare sau valorificare, această diferență între scriptic si faptic va ieși la iveală.

La fel de important credem că este să se aibă în vedere inventarierea tuturor tipurilor de active. De regulă, se primesc de la contabilitatea debitorului listele de imobile, mijloace fixe și eventual obiecte de inventar.

Dar trebuie avute în vedere și sumele din conturi, creanțele, casieria, materiile prime, stocurile, produsele în curs de execuție, investițiile în curs, creanțele deținute împotriva terților, participațiile la alte societăți, eventual active extra-bilanțiere, bunuri amortizate integral dar care mai există fizic, produse aflate în custodie, licențe, patente, brevete, alte drepturi de proprietate intelectuală etc. Nu vor fi toate aceste elemente de activ prezente în fiecare dosar, dar o inventariere atentă poate preveni probleme complexe ulterior.

2. Evaluarea. De la ce preț vom începe procedurile de vânzare.

Prin evaluare avem un reper la care să raportăm prețul de începere al procedurii de vânzare, prețul minim de vânzare și eventual ofertele primite. Deși de regulă creditorii, instanța și autoritățile se raportează la evaluare când analizează succesul unei vânzări, opinia noastră este că evaluarea este doar o estimare, prețul rezultat din evaluare poate fi în piață sau departe de aceasta. Dar evaluarea este necesară potrivit legii, deci este obligatorie.

Prețul real al unui bun nu este dat însă de evaluare, fie că se raportează la Piață = prețuri de vânzare la active comparabile, Venit = ce bani ar putea aduce exploatarea bunului sau Cost = cât ar costa să-l recreezi azi, minus uzură.

Toate sunt estimări, până la urmă „valoarea” bunului o va da piața, în urma unei proceduri de vânzare competitive, transparente, cu o publicitate adecvată.

Conform art. 154 alin. (2) din Legea nr. 85/2014: „Lichidarea va începe îndată după finalizarea de către lichidatorul judiciar a inventarierii si depunerea raportului de evaluare (...)”.

Astfel, ulterior parcurgerii etapei inventarierii, se va proceda la evaluarea bunurilor debitorului. Desemnarea evaluatorului și stabilirea remunerației acestuia vor fi realizate de către practicianul în insolvență în acord cu prevederile art. 61 și art. 154 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, respectiv acestea vor fi supuse aprobării comitetului creditorilor. Recomandăm respectarea normelor procedurale privind convocarea, consemnarea voturilor, luarea deciziilor, pentru a reduce riscurile unor contestații.

Raportul de evaluare se depune la dosarul cauzei, iar practicianul în insolvență are obligația publicării unui anunț în Buletinul Procedurilor de Insolvență, care va conține și o sinteză a evaluării, conform art. 155 din Legea nr. 85/2014.

Practicianul în insolvență, respectiv oricare dintre creditori pot formula obiecțiuni împotriva rezultatului consemnat în Raportul de evaluare, în baza și conform procedurii de la art. 62³ din Legea nr. 85/2014.

O posibilitate utilizată uneori în practică, plecând de la principiul maximizării averii debitorului și având în vedere și celeritatea (Lichidarea va începe îndată după finalizarea de către lichidatorul judiciar a inventarierii⁴), este să se folosească o evaluare efectuată (depusă) anterior în dosarul de insolvență, de exemplu cea făcută la început pentru a stabili suma cu care se înscriu creanțele garantate în categoria respectivă.

Nu respingem această variantă, dar considerăm că se poate folosi evaluarea mai veche doar dacă a fost estimată valoarea bunurilor având în vedere (și) valoarea de lichidare, respectiv evaluarea nu este mai veche de câteva luni. Dacă este mai veche sau nu conține valoarea de lichidare se poate actualiza raportul de evaluare, cu un consum mai mic de timp și bani. În orice situație recomandam (re)aprobarea acestei evaluări/actualizări de către creditori cu parcurgerea procedurii descrise anterior.

În ipoteza în care obiecțiunile formulate sunt admise de către judecătorul-sindic, acesta va obliga evaluatorul, sub sancțiunea amenzii, să răspundă la acestea. O nouă evaluare va putea fi dispusă „pentru motive temeinice, precum și în cazul în care răspunsul la obiecțiuni nu este satisfăcător”⁵.

3. Redactarea regulamentului de vânzare. Cum vrem să vindem.

În funcție de natura obiectului vânzării, practicianul în insolvență poate propune tipul de vânzare pe care îl consideră adecvat, astfel încât să asigure maximizarea averii debitorului, principiul care guvernează procedura de vânzare, respectiv licitație publică, negociere directă sau o combinație a celor două, propunere care urmează a fi aprobată de către adunarea creditorilor.

Prin regulamentul de vânzare sunt stabilite condițiile generale ale vânzării, respectiv: prețul de pornire, prețul minim, activele valorificate, formalitățile de publicitate, momentul la care intervine transferul dreptului de proprietate, condițiile de plată a prețului, etc.

Uneori sunt incidente reglementări referitoare la drepturi de preempțiune, normele legale nefiind coroborate cu privire la aceste aspecte privind preemțiunea în situațiile vânzărilor în faliment. Trebuie verificat de exemplu dacă sunt incidente Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice sau Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării terenurilor agricole.

Totodată, prin regulamentul de vânzare sunt stabilite și condiții speciale pentru fiecare dintre tipurile de vânzare alese, după cum urmează:

• pașii de licitație, frecvența licitațiilor, cota de diminuare a prețului după fiecare licitație finalizată fără adjudecare, documentele necesar a fi depuse pentru înscrierea la licitație, ș.a.m.d. în cazul vânzării prin licitație publică;
• etapele negocierii, limitele negocierii, procedura de supraofertare ș.a.m.d. în cazul negocierii directe.

Din experiența noastră, regulamentul de vânzare ar trebui să fie, pe de o parte, cât mai cuprinzător, complex și adaptat tipului de vânzare și activului supus vânzării, iar pe de altă parte, să prevadă clauze care să permită practicianului în insolvență să adopte decizii rapide pentru depășirea unor eventuale blocaje în procedura de vânzare. Evident, în cadrul regulamentului ar trebui incluse limitele în cadrul cărora practicianul poate decide, dar recomandăm întotdeauna o flexibilitate, necesară de multe ori în vânzările complexe.

De exemplu, un cumpărător care știe exact cu cât se va reduce prețul după fiecare licitație fără succes va putea să valorifice această informație. Dacă regulamentul lasă însă la alegerea lichidatorului posibilitatea de a reduce prețul, nu obligația, deja abordarea se schimbă.

Pentru a evita discuții ulterioare recomandăm ca în regulament să se prevadă clauzele deja clasice, „bunurile se vând așa cum sunt, acolo unde sunt”, precizând că prin posibilitatea de vizionare, examinarea actelor puse la dispoziție și participarea la licitație cumpărătorul își asumă orice inadvertență constatată ulterior, inclusiv nefuncționarea corespunzătoare.

Mai recomandăm să se treacă în regulament și că eventualele diferențe în fapt de bunuri, într-o marjă de +/- 1-3 % din valoare, nu va avea niciun impact asupra prețului și procedurii de vânzare.

Avem desigur în vedere obiectul prezentului articol, un activ industrial complex, în care ai de exemplu în inventar sute de tone sau sute de mc de materii prime, pe care cu toată determinarea câteodată e aproape imposibil să le măsori exact la inventar. Sau e prea scump sau complicat pentru scopul urmărit și beneficiul minor rezultat. Sa nu uitam de principiul maximizării averii debitorului.

Mai avem în vedere o situație, de multe ori sunt evaluate, pentru că au valoare contabilă, licențe software care de fapt nu se pot înstrăina, sunt puse doar la dispoziția utilizatorului fără drept de revânzare. Această clauză de +/- din valoare poate ajuta, mai ales dacă valoarea acestor licențe a „scăpat” în evaluare și a fost avută în vedere când s-au făcut listele bunurilor scoase la vânzare.

Clauza poate funcționa și invers, când apar bunuri în plus, fără valoare economică, dar scump de extras și îndepărtat / reciclat.

Încă un aspect pe care vrem să îl punctăm este acela că uneori e nevoie să se apeleze la agenți de vânzare / publicitate specializați, dată fiind natura activelor. În aceste situații e de preferat să se includă de la început această posibilitate în regulament, inclusiv cu precizarea intervalului de comision pentru acești agenți. Sau poate la un moment dat se dorește să se apeleze la o platformă de licitații, alta decât a UNPIR sau site-ul lichidatorului, pentru o expunere suplimentară. E bine ca aceste aprobări să fie deja date prin votarea Regulamentului.

Ultimul aspect pe care dorim să-l tratăm aici este impunerea unui cost pentru regulamentul de vânzare, achitat de potențialii cumpărători. În practică apar mai multe variante, regulamente fără costuri, eventual doar costurile de multiplicare a documentelor, regulamente cu un cost, încasat de debitor, respectiv regulamente cu un cost, încasat de lichidator.

Practica instanțelor este de asemenea neunitară, unele cerând justificarea legală pentru impunerea unui cost, mai ales când e în beneficiul lichidatorului. Nu vom intra pe larg în această discuție, nu e obiectul prezentului articol, argumente pot fi aduse pentru fiecare dintre abordări, dar în urma unei alte analize pe această temă concluzia noastră a fost că atâta vreme cât creditorii aprobă o plată pentru regulament, inclusiv plata către lichidator, fiind o decizie de oportunitate a acestora, nu se încalcă nicio normă și decizia nu ar trebui în mod normal cenzurată de instanță. Considerăm însă că e important să se treacă expres în regulament suma și cine o încasează.

4. Aprobarea modalității de vânzare, creditorii aprobă ce a propus lichidatorul. Cum vom vinde de fapt.

Raportul de evaluare, tipul de vânzare a bunurilor, precum și regulamentul de vânzare aferent sunt supuse aprobării adunării creditorilor⁶. Potrivit art. 156 din Legea nr. 85/2014, lichidatorul judiciar procedează la convocarea acesteia în termen de maximum 15 zile de la data depunerii Raportului de evaluare la dosarul cauzei. Legea nu prevede o sancțiune expresă în cazul nerespectării acestui termen, dar recomandăm pregătirea din timp a draftului de regulament pentru a putea respecta termenul.

Spre deosebire de votul pentru planul de reorganizare, care este destul de complex și pe categorii, aprobarea evaluării și a procedurii de vânzare se face cu votul majoritar al creditorilor prezenți, iar ședințele adunării creditorilor au loc în prezența titularilor de creanțe însumând cel puțin 30% din valoarea totală a creanțelor cu drept de vot asupra averii debitorului⁷. Această modalitate de vot poate duce uneori în practică la situații în care creditori care nu au niciun interes practic în vânzarea respectivă să decidă cum se va vinde, de exemplu decid ați creditori în locul garantatului care va încasa tot prețul chiar în cazul unei vânzări de mare succes.

Hotărârea Adunării creditorilor se depune la dosarul cauzei și se publică în Buletinul Procedurilor de Insolvență, putând fi contestată în termen de 5 zile de la data publicării, conform procedurii prevăzute de art. 48 din Legea nr. 85/2014. În cadrul unei asemenea acțiuni, judecătorul-sindic poate decide anularea hotărârii strict pentru motive de nelegalitate. Cum constant s-a susținut în practică și doctrină, aspectele de oportunitate nu pot să fie cenzurate de judecător atâta vreme cât creditorii și-au exprimat voința și modalitatea de exprimare a acestei voințe a fost legală.

Prevederile legale aplicabile reglementează care sunt titularii unei asemenea acțiuni, termenul de atacare, procedura de citare, etc, însă dorim să punctăm că o eventuală contestare a hotărârii adunării creditorilor nu suspendă procedura de vânzare, conform practicii instanțelor de judecată și opiniei majoritare exprimată în doctrină, inclusiv dacă se contestă în fapt măsura lichidatorului de demarare a vânzării, conform aprobării adunării.

Cu titlu de exemplu, prin Încheierea de ședință din data de 15.05.2025, pronunțată de către Tribunalul București, s-a statuat că: „Astfel, în ipoteza concretă, nu prezintă relevanță faptul că lichidatorul a propus maniera de vânzare a bunurilor, odată ce ea a fost aprobată de Adunarea Creditorilor, care a apreciat că este oportună pentru interesele sale. Odată adoptată, aceasta nu reprezintă decât voința creditorilor transpusă în respectiva hotărâre. (...) Prin urmare, deși creditoarea a învederat că solicită suspendarea unei măsuri a lichidatorului judiciar, în fapt se tinde la suspendarea efectelor hotărârii Adunării Creditorilor din data de 27.05.2024. (...) atunci când legiuitorul a vrut să ofere posibilitatea suspendării unei măsuri contestate până la soluționarea contestației formulate împotriva acesteia, a stabilit-o clar. (...) Pe de altă parte, dincolo de împrejurarea că această cale nu este prevăzută expres de lege, apreciază Tribunalul și că este incompatibilă cu legea (...) În acest context, necesitatea respectării drepturilor reclamantei în calitate de creditor în procedură (aspect pe care aceasta și-a fundamentat cererea de suspendare) nu poate fi reținută pentru a conchide că procedura suspendării este admisibilă în contextul în care măsura solicitată și dispusă de judecătorul sindic vine în contradicție cu principiul celerității care guvernează procedura insolvenței(...), în conformitate cu care organele care aplică procedura trebuie să sigure efectuarea cu celeritate a actelor și operațiunilor prevăzute de lege”⁸.

Procedura legală de propunere și aprobare a evaluării și regulamentului de vânzare (în care e prevăzut tipul de vânzare) este destul de clară, fiind expres reglementată de legea insolvenței.

Noi recomandăm în plus discutarea principalilor termeni ai regulamentului măcar cu creditorii principali, anterior propunerii formale a acestuia, pentru a evita tergiversarea procedurii de aprobare a regulamentului, până la urmă interesul este al creditorilor, este firească o discuție cu ei înainte să se propună regulamentul.

Dorim să mai facem o scurtă discuție cu privire la regulamentele de vânzarea prea stricte, care blochează în fapt posibilitățile de vânzare. O prevedere care limitează scăderea prețului minim de vânzare la procente infime după licitațiile fără succes, ducând la ținerea a zeci de licitații fără rezultat nu are cum să fie în interesul creditorilor sau să respecte principiul maximizării averii debitorului sau celeritatea.

Din această perspectivă salutăm posibilitatea vehiculată în propunerile recente de modificare a legislației insolvenței, ne referim la posibilitatea ca în cazul în care vânzarea nu a fost aprobată sau nu s-a făcut într-o perioadă limitată stabilită de legiuitor să se apeleze automat la prevederile Codului de procedură civilă în materie de executare silită, mai precis la posibilitatea valorificării rapide la cel mai mare preț oferit. Ar fi un pas înainte față de actuala prevedere a art. 156 al. (2) din Legea 85/2014, care nu e foarte accesat în practică, poate pentru că nimeni nu a stabilit încă ce înseamnă „termen rezonabil”.

Pare drastic și desigur că în anumite cazuri poate duce la abuzuri, dar pe de altă parte să se încerce vânzarea un activ cu anii, cu toate costurile aferente, nu folosește până la urmă nici creditorilor, nici unei bune administrări a justiției, care e blocată cu un dosar în plus, și nici măcar statului, care ar trebui să fie interesat ca acel activ să reintre în circuitul productiv, nu să stea să ruginească în așteptarea vânzării perfecte.

5. Realizarea formalităților de publicitate. Publicitate nu înseamnă doar publicarea unui anunț într-un „ziar de largă circulație”.

Odată adoptată hotărârea adunării creditorilor de aprobare a vânzării și a regulamentului de vânzare aferent, conform prevederilor art. 156 alin. (4) din Legea nr. 85/2014: „Vânzarea activelor se va face după efectuarea publicațiilor de vânzare de către administratorul judiciar/lichidator, într-un ziar de largă circulație (...)”.

Totodată, conform prevederilor art. 154 din Legea nr. 85/2014, practicianul în insolvență trebuie să efectueze toate demersurile pentru expunerea pe piață, într-o formă adecvată, a activelor valorificate, pentru maximizarea valorii averii debitorului.

Legea insolvenței impune publicarea unui anunț pe site-ul de licitații administrat de U.N.P.I.R. (https://www.licitatii-insolventa.ro/), respectiv într-un ziar de largă circulație, ca formalități de publicitate anterioare vânzării activelor. Arătăm că aceste demersuri sunt cele minime de îndeplinit, fiind recomandat ca practicianul în insolvență să suplimenteze cu orice alte modalități pe care le consideră oportune și eventual mai apropiate de timpurile pe care le trăim. Sintagma „ziar de largă circulație” rămâne din păcate din ce în ce mai lipsită de sens.

Considerăm oportune publicarea unor anunțuri și pe site-ul propriu al practicianului în insolvență, în BPI, afișarea publicației de vânzare la adresa activului valorificat, eventual la sediul Primăriei unității administrativ teritoriale unde este amplasat activul industrial, precum și în publicații de profil.

Publicitatea poate fi completată și prin comunicări directe către agenții relevanți: agenți imobiliari, consultanți de afaceri, fonduri de investiții/de risc, actori relevanți pe piața debitorului, foști parteneri de afaceri, furnizorii utilajelor debitorului, foști concurenți, anunțuri țintite pe platforme de social media etc.

În funcție de disponibilitățile bănești aflate în patrimoniul debitorului, cu aprobarea creditorilor, pot fi angajați și agenți de vânzări, pe bază de sumă fixă sau comision din vânzare.

Ca o concluzie, expunerea adecvată pe piață, chiar supra-expunerea, credem că e cea mai bună cale de acțiune pentru activele de valoare mare, publicitatea și răspândirea cât mai largă a informației despre vânzare e extrem de importantă, din două perspective. Unu - poate duce la obținerea unui preț considerat bun de către toți cei interesați, doi - este o metodă de protecție a lichidatorului împotriva eventualelor acuzații care pot să apară în cazul în care bunul se vinde la un preț mai mic decât estimarea din evaluare, situație care nu e deloc rară.

6. Derularea procedurii de vânzare. Adjudecarea / desemnarea cumpărătorului. Etape esențiale.

Procedura efectivă de vânzare presupune, ca regulă, parcurgerea mai multor etape succesive, punctate esențial de adjudecarea bunurilor către un cumpărător (sau desemnarea unui cumpărător dacă procedura este de negociere directă) și finalizate de regulă cu emiterea/semnarea actelor de vânzare și predarea bunurilor.

Procedura de vânzare e cea aprobată prin regulament, nu mai revenim, doar reamintim că o vânzare făcută conform celor aprobate de creditori e întotdeauna de preferat. Eventualele solicitări ale participanților la procedură de a se trece peste prevederile regulamentului sau de a se adăuga la aceste prevederi deschid poarta arbitrariului și a unor contestații care pot bloca vânzarea cu anii.

Este recomandată o oarecare flexibilitate, dar prevăzută expres de regulament (tocmai din acest motiv recomandam aprobarea unor regulamente care lasă la alegerea lichidatorului anumite aspecte într-o marjă de apreciere), dar acceptarea unor solicitări care evident trec de litera și spiritul regulamentului nu e recomandabilă.

Dăm un exemplu des întâlnit în practică, regulamentul prevede plata prețului în x zile și se solicită o amânare la plată. Nu pare ceva foarte grav, mai ales în condițiile unui singur participant la procedura de vânzare, dar există oricând posibilitatea să apară un alt potențial participant care să invoce un prejudiciu, respectiv dacă ar fi știut de la început termenul mai îndelungat de plată ar fi participat și el la procedură, poate ar fi câștigat. Nu ne hazardăm să estimăm rezultatul acestui eventual litigiu, dar credem că e de preferat să existe o prevedere flexibilă în regulament, de ex.: „termenul de plată este de x zile. Acesta poate fi prelungit prin decizie a lichidatorului, da nu cu mai mult de y zile.”. Nu poți reglementa toate posibilele situații care pot să apară, dar cel puțin cele mai întâlnite pot fi acoperite prin prevederi flexibile în regulament.

A. Procedura de vânzare presupune de regulă:

1. Asigurarea accesului pentru vizionarea activelor supuse valorificării. În acest sens, art. 156 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 stabilește: „(...)Persoanele interesate vor putea inspecta bunurile supuse vânzării după efectuarea publicațiilor de vânzare”.
2. Depunerea documentelor solicitate prin regulamentul de vânzare și verificarea cu atenție a acestora, solicitarea de completări și clarificări dacă este cazul, înscrierea persoanelor interesate la procedura de vânzare.
3. Derularea licitațiilor sau parcurgerea etapelor de negociere stabilite prin regulamentul de vânzare.
4. Adjudecarea bunurilor sau desemnarea unui cumpărător.
5. Încheierea actului de adjudecare. Conform art. 158 alin. (2) din Legea nr. 85/2014: „Dacă vânzarea activelor se va face prin licitație publică, procesul-verbal de adjudecare semnat de lichidatorul judiciar constituie titlu de proprietate (...)”. Asta nu înseamnă că nu se mai emite factură fiscală, respectiv că pentru imobile actul nu trebuie încheiat în formă autentică. Este necesară și factura și forma autentică a contractului pentru imobile, pe lângă actul de adjudecare.
6. Parcurgerea eventualelor proceduri de preempțiune, dacă este cazul. Aici recomandăm ca toată procedura de respectare a dreptului de preempțiune să fie detaliată în regulament, pentru a evita blocajele/litigiile.
7. Plata prețului, în termenii din regulament.
8. Pregătirea momentului finalizării tranzacției, respectiv comunicarea documentelor către notarul selectat. Pentru activele imobile este necesară încheierea unui contract în formă autentică, perfectată de un notar public conform art. 158 alin. (2) din Legea nr. 85/2014. Recomandăm ca prin regulament să se prevadă că alegerea notarului se va face de către lichidator, așa se poate apela la un notar familiarizat cu procedurile de insolvență, evitându-se multă birocrație nenecesară.

B. Obținerea aprobărilor prealabile perfectării vânzării și demersuri legate de legislația privind combaterea spălării banilor.

În funcție de tipul activității realizate de debitoare sau valoarea investiției, pentru finalizarea procedurii de valorificare a unui activ industrial (și nu numai), inclusiv în cadrul unei proceduri de faliment, pot fi necesare demersuri suplimentare, respectiv obținerea unor aprobări/avize prealabile din partea autorităților abilitate, enumerăm câteva cu titlu de exemplu:

I. Avizul Comisiei pentru Examinarea Investițiilor Străine Directe (CEISD)⁹ și Decizia Consiliului Concurenței, în conformitate cu prevederile OUG 46/2022¹⁰ și Legii concurenței nr. 21/1996, respectiv regulamentului UE 2019/452¹¹.

Ca regulă, un astfel de aviz este necesar în cazul investițiilor care depășesc 2.000.000 euro sau, chiar cu o valoare mai mică, dar care au ca obiect active din domenii de activitate strict reglementate, care pot avea impact asupra securității sau ordinii publice.

Trebuie avută în vedere această procedură, care poate dura și 3-4 luni până se obține avizul, cererea o depune cumpărătorul. Când spunem că trebuie avută în vedere ne gândim că ar fi util să fie trecută în regulamentul de vânzare ca etapă distinctă. Dacă regulamentul nu a prins această procedură și prevede de exemplu că se va face plata prețului și se va semna contractul de vânzare autentic în 30 de zile, iar procedura de obținere a avizului durează 3 luni, pot să apară probleme greu de gestionat.

II. Art. 10 alin. (1) coroborat cu art. 15 alin. (2) lit. a) din OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului instituie obligația notificării Autorității pentru protecția mediului. Bilanțul de mediu.

Această obligație este a titularilor de activități pentru care este incidentă reglementarea din punctul de vedere al protecției mediului prin emiterea autorizației de mediu, respectiv a autorizației integrate de mediu care urmează să deruleze sau să fie supuși, spre exemplu, unei proceduri de vânzare de active, lichidare, faliment sau încetarea activității.

Notificarea autorității trebuie să fie însoțită fie de autorizațiile specifice, dacă sunt în vigoare, și în multe cazuri de un bilanț de mediu care poate fi întocmit de un expert acreditat pentru tipul de studiu solicitat și domeniul de activitate al debitorului. Desemnarea expertului se va face în acord cu prevederile Legii nr. 85/2014, făcând trimitere la art. 62 alin. (6) din Legea nr. 85/2014.

Ulterior notificării, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1¹) din OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, Autoritatea de mediu informează părțile cu privire la obligațiile de mediu care trebuie să fie asumate de către acestea.

Recomandăm consultarea listei experților înainte de supunerea aprobării creditorilor, ea putând fi accesată la următorul link: https://regexp.ro/pages/lista-experti.

Atragem atenția asupra faptului că, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2005, este instituită prioritatea îndeplinirii obligațiilor de mediu în cazul înstrăinărilor activelor prin proceduri de faliment.

III. În conformitate cu prevederile Legii nr. 111/1996¹², este necesară autorizarea transferului activelor care conțin surse nucleare/radiologice.

În acest sens, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 111/1996, Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare (CNCAN) este o autoritate competentă în domeniul nuclear, care exercită atribuții de reglementare, autorizare și control, sens în care notificarea se transmite către aceasta.

Deși pare o obligație puțin întâlnită în practică, experiența noastră ne-a arătat că e mai des întâlnită decât credeam, de exemplu orice instalație sau aparat care presupune utilizarea unei surse radioactive este supusă acestui regim. Inclusiv aparate de mici dimensiuni, portabile, folosite în diverse industrii, de exemplu pentru a verifica sudurile.

Mai subliniem că fiecare dintre autoritățile și instituțiile publice implicate aleg modalități proprii de comunicare (fie poștă, fie electronic, fie fizic, la sediul lor, fie prin aplicații dedicate), sens în care, practicianul în insolvență trebuie să aibă deschidere pentru eficientizarea procedeului de comunicare și îndeplinirea acestor obligații, în condițiile cerute și stabilite de fiecare dintre terții implicați. De asemenea, trebuie să aibă în vedere durata acestor proceduri, uneori prealabile vânzării.

IV. Respectarea prevederilor legislației privind prevenirea și combaterea spălării banilor - Legea nr. 129/2019

Obligațiile lichidatorului judiciar din perspectiva legislației privind prevenirea și combaterea spălării banilor în contextul vânzării de active din faliment sunt destul de specifice, pentru că lichidatorul se află într-o dublă postură: a) este profesionist supus regimului de prevenire a spălării banilor, în calitate de practician în insolvență; b) are obligații de diligență în legătură cu tranzacțiile pe care le efectuează în procedura de faliment.

Conform art. 5 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 129/2019, practicienii în insolvență sunt incluși în categoria entităților raportoare. În această calitate, lichidatorul are obligația:

• să aplice măsuri de cunoaștere a clientelei atunci când vinde active, inclusiv identificarea și verificarea cumpărătorului și a beneficiarului real (persoana fizică care controlează compania care cumpără);
• să verifice sursa fondurilor utilizate de cumpărător, atunci când tranzacția ridică suspiciuni;
• să raporteze la Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (ONPCSB) tranzacțiile suspecte de spălare de bani sau finanțare a terorismului, indiferent de valoare;
• să documenteze tranzacția și să păstreze evidențele min. 5 ani (contracte, documente de identitate, extrase de cont).

C. Încheierea contractului de vânzare și emiterea facturilor fiscale

În mod evident, activele industriale au, ca regulă, în componență atât active imobile, cât și mobile.

În cazul valorificării activelor imobile, contractul se va încheia în formă autentică și se vor emite facturile fiscale aferente¹³. Potrivit dispozițiilor art. 158 alin. (2), teza a II-a din Legea nr. 85/2014, atunci când „(...) legea impune pentru transferul dreptului de proprietate forma autentică, contractele vor fi perfectate de notarul public pe baza procesului-verbal de licitație”.

În ipoteza valorificării activelor mobile din componența activului industrial se emit facturile fiscale aferente, potrivit prevederilor în materie fiscală. Potrivit dispozițiilor art. 158 alin. (2), teza a I din Legea nr. 85/2014: „Dacă vânzarea activelor se va face prin licitație publică, procesul-verbal de adjudecare semnat de lichidatorul judiciar constituie titlu de proprietate (...)”.

În legătură cu facturile fiscale aferente bunurilor valorificate, facem următoarele recomandări:

• pentru a nu întâmpina probleme în momentul întocmirii și transmiterii către cumpărător a facturilor fiscale prin intermediul soft-ului contabil și a platformei E-factura, în procedura de valorificare ar trebui să fie corelate de la început informațiile din contabilitatea debitorului cu cele din evidențele publice (Carte funciară, Direcția de taxe și impozite locale etc);
• în situația în care se identifică diferențe între evidențele debitorului și cele publice, ar trebui efectuate anterior momentului finalizării tranzacției demersurile necesare pentru actualizarea informațiilor, fiind un demers consumator de timp, iar termenele scurte pentru întocmirea și comunicarea facturilor fiscale sunt insuficiente;
• având în vedere obligația de a transmite facturile fiscale prin E-factura, în termen de 5 zile de la emiterea lor¹⁴, recomandăm să nu se lase pentru ultima zi din cele 5 încărcarea acestora, putând să apară probleme. Facturile cu sute sau mii de linii de produse sunt greu de încărcat și uneori produc erori, din această perspectivă încărcarea poate fi dificilă, mai ales având în vedere termenul relativ limitat de încărcare.

Recomandăm ca verificarea înregistrărilor în contabilitate și compararea cu înregistrările din evidențele publice să fie efectuată chiar în momentul realizării inventarului, pentru a nu risca parcurgerea întregii proceduri cu informații incomplete, insuficiente sau parțial actualizate.

De asemenea, în practică am observat că unii notari solicită pentru autentificarea contractului de vânzare și prezentarea de către vânzător (societatea falită) a unui certificat de atestare fiscală.

Având în vedere că vânzarea se face în cadrul unei proceduri de faliment, considerăm pe deplin aplicabile prevederile art. 159 alin. (7)¹⁵ din Codul de procedură fiscală, conform căruia nu este necesară prezentarea unui astfel de document în cadrul vânzărilor efectuate în procedurile de executare silită, procedurilor de insolvență și procedurilor de lichidare.

D. Predarea activului.

Predarea activelor se va face pe bază de proces verbal, cu consemnarea consumului de utilități la momentul predării/transferului (cum ar fi apă, energie electrică, gaze naturale, etc), respectiv predarea tuturor cheilor, codurilor de acces și manualelor de utilizare.

Totodată, vor fi predate pe bază de opis detaliat actele de proprietate (în original sau, după caz, copie), fișele tehnice, cărțile construcțiilor, dacă există, planuri ale clădirilor și instalațiilor, planșe de arhitectură, orice documente tehnice existente.

Predarea activelor mobile se va face împreună cu manualele de folosință, fișe de securitate, certificate de garanție, certificate de înregistrare, cărți tehnice, chei și coduri de acces, etc.

Pentru că este posibil ca la predare să se mai constate diferențe faptice, din diverse motive (furturi, deprecieri naturale sau tehnologice, diverse fenomene naturale greu de controlat etc.) reluăm recomandarea să se prevadă în regulament că orice diferență minoră față de listele inițiale, de 1 - 3 % din valoare, să nu aibă niciun impact asupra vânzării și prețului.

Predarea de regulă implică și mutarea răspunderii asupra bunurilor la cumpărător, din acest motiv nu trebuie amânată, mai ales în condițiile în care bunurile nu sunt asigurate, situație des întâlnită, din cauza lipsei resurselor necesare în procedură.

7. Demersuri ulterioare vânzării. Predarea bunurilor nu este (chiar) ultima etapă.

Semnarea actelor de vânzare, încasarea prețului și predarea bunurilor nu înseamnă că procedura de vânzare s-a finalizat. Considerăm esențial legate de procedura de vânzare următoarele etape, care trebuie parcurse pentru a putea considera vânzarea finalizată și a trece la partea de repartizare a sumelor și plată a onorariilor.

A. Plata procentului de 2 % către fondul de lichidare administrat de UNPIR

Potrivit art. 39 alin. (7) din Legea 85/2014, fondul de lichidare este susținut prin preluarea unui procent de 2 % din sumele recuperate în cadrul procedurilor de insolvență, inclusiv din fondurile obținute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, fiind considerată o cheltuială de procedură.

Art. 73 lit. m din OUG 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență stabilește că reprezintă și constituie abateri disciplinare următoarele fapte: „(...) necalcularea și nevirarea, în primele 10 zile ale lunii pentru încasările din luna anterioară, a procentului de 2% prevăzut de art. 4, din Legea nr. 85/2006 (referirea este la prevederea din legea anterioară în materie), cu modificările și completările ulterioare, din sumele recuperate în cadrul procedurilor de insolvență”.

Statutul privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență dispune, de asemenea, în cadrul art. 123 alin. (4) că „În cazul falimentului, procentul de 2% se aplică oricărei sume încasate în contul debitorului. Pentru sumele încasate din vânzări se aplică procentul de 2% la suma încasată, exclusiv TVA.”.

De asemenea, practicienii în insolvență ar trebui să acorde atenție și art. 124 pct. 15 din Statut conform căruia constituie abateri următoarele fapte: „necalcularea și nevirarea, în primele 25 de zile ale lunii pentru încasările din luna anterioară, a procentului de 2% prevăzut de art. 4 din Legea nr. 85/2006, cu modificările și completările ulterioare, și art. 39 din Legea nr. 85/2014, cu modificările și completările ulterioare, din sumele recuperate în cadrul procedurilor de insolvență”.

Lăsând de-o parte micile necorelări legislative, că sunt 10, că sunt 25 de zile, este sigur că lichidatorul are obligația calculării și virării a unui procent de 2% din prețul obținut (fără TVA) către fondul de lichidare administrat de UNPIR, în luna ulterioară încasării sumelor. Nevirarea este abatere disciplinară, iar neluarea în calcul a acestei sume în raportul pe fonduri și planurile de distribuire poate duce la un deficit de fonduri greu de acoperit.

Procentul de 2% din sumele obținute poate nu pare mult, dar când sumele la care se aplică sunt mari eroarea poate fi semnificativă, poate face diferența între a avea fonduri pentru cheltuieli de procedura până la închiderea dosarului sau a rămâne fără bani și eventual cu obligații legale neîndeplinite (cum ar fi cu arhiva nepredată) dacă procentul a fost uitat și trebuie plătit după ce s-au efectuat distribuirile către creditori.

Recomandăm comunicarea obligativității plății acestui procent, precum și a celorlalte cheltuieli majore, către creditori încă de când se discută aprobarea prețului de vânzare, deși este clară legea cu privire la această obligație de plată, mulți creditori, mai ales dintre garantați, par surprinși după încasarea prețului că 2 % din sumele încasate se virează cu prioritate către UNPIR și nu se achită către ei.

B. Radierea din evidențele autorităților

În termen de 30 de zile de la înstrăinarea bunurilor debitoarea trebuie să efectueze demersurile pentru radierea activelor de pe rolul fiscal la DITL. Corelativ, cumpărătorul trebuie să procedeze la înregistrarea acestora.

Pentru ușurința înregistrărilor, recomandăm emiterea de facturi separate pentru imobile, respectiv pentru autovehicule, alături de facturile pentru restul bunurilor. În special pentru autovehicule, având în vedere procedura de înregistrare în REMTII (Registrul de Evidență a Mijloacelor de Transport Înmatriculate/Înregistrate), o factură cu sute de repere, printre care și autovehicule, nu este o idee bună.

Procedura de radiere se aplică și unor instalații speciale: lifturile, cazanele sub presiune și instalațiile de ridicat (macarale, poduri rulante, elevatoare auto), care fac parte din categoria echipamentelor cu procedură specială ISCIR, de exemplu.

C. Finalizarea procedurilor legate de obligațiile de mediu

Conform art. 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2005, în termen de 60 de zile de la data semnării/emiterii documentului cate atestă finalizarea procedurii de valorificare, părțile implicate în tranzacție transmit autorității competente pentru protecția mediului obligațiile asumate privind protecția mediului, printr-un document certificat pentru conformitate cu originalul.

Nu este doar o obligație de raportare, ci în termenul stabilit cu cumpărătorul, aprobat de Autoritatea competentă, debitoarea își va îndeplini obligațiile de mediu asumate (cum ar fi eliminarea deșeurilor, efectuarea testelor necesare etc). Bugetul pentru aceste operațiuni trebuie avut în vedere de asemenea de lichidator, uneori costurile pot fi foarte mari pentru decontaminare sau distrugere de deșeuri periculoase.

Este recomandabilă angajarea unor specialiști care să efectueze lucrările necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de mediu, caz în care desemnarea și stabilirea remunerației lor se va face cu acordul Comitetului creditorilor. Uneori angajare de specialiști este inevitabilă, anumite operațiuni nu pot fi făcute decât cu firme autorizate.

D. Încetarea contractelor încheiate cu furnizorii

Cât mai curând după finalizarea tranzacției, pentru maximizarea averii debitorului, trebuie încetate sau preluate de către cumpărător contractele încheiate pentru furnizarea utilităților, asigurarea pazei, etc.

Recomandăm ca demersurile/discuțiile de încetare să fie începute anterior finalizării vânzării, de îndată ce există o estimare realistă a datei predării bunurilor. Cel mai simplu este ca aceste contracte să fie preluate de cumpărător, astfel se depășesc eventuale dificultăți legate de termenele de preaviz pentru încetarea contractelor.

E. Încetarea contractelor individuale de muncă

După valorificarea bunurilor concedierea salariaților care se ocupau de activul înstrăinat devine inevitabilă, iar la această procedură lichidatorul trebuie să aibă în vedere de exemplu aplicarea regulilor de concediere colectivă, dacă va fi cazul.

Conform dispozițiilor art. 123 alin. (8) din Legea nr. 85/2014, coroborate cu art. 75 alin. (1) din Codul muncii, lichidatorul judiciar poate decide desfacerea contractelor individuale de muncă, acordând un termen legal de preaviz de minimum 20 de zile lucrătoare. Termenele în caz de concediere colectivă se reduc la jumătate.

F. Îndepărtarea arhivei debitorului din activul valorificat. Sau a bunurilor rămase, dacă este cazul.

Arhiva debitorului poate deveni o problemă dacă este depozitată în activul valorificat și preluarea de către un arhivator autorizat nu a fost rezolvată deja. La fel este situația eventualelor bunuri nevalorificate.

Îndepărtarea acestora și depozitarea în alt spațiu poate fi consumatoare de resurse, mai ales sub presiunea timpului.

Pentru a preîntâmpina astfel de probleme, activitatea practică ne-a arătat că în ceea ce privește arhiva sunt posibile mai multe soluții:

• Arhiva istorică a fost deja preluată de o firmă de arhivare, arhiva curentă se depozitează la firma de contabilitate sau la lichidator;
• În regulament a fost prevăzută o perioadă de tranziție de câteva luni în care arhiva rămâne în spațiile în care se află, cu drept de acces pentru sortare și preluare, având timp astfel pentru selectarea arhivatorului conform prevederilor legale;
• Arhiva este mutată anterior predării spațiului în alte spații la care debitorul are acces.

Este o discuție legată de arhiva tehnică, mai ales la activele industriale, aceasta având un regim special de păstrare. Opinia noastră e că toată arhiva tehnică, inclusiv planuri, schițe, manuale de operare, cărți tehnice trebuie să rămână împreună cu utilajele și clădirile la care se referă, chiar dacă dispare deținătorul arhivei prin faliment și teoretic arhiva ar trebui predată la o firmă de arhivare.

Predarea acestei arhive specifice la o firmă de arhivare nu are sens logic și tehnic, aceste documente și planuri țin de active încă în exploatare, deci considerăm că ele trebuie predate pe baza de proces verbal și opis detaliat către noul proprietar al activelor. Această situație de fapt se va notifica Arhivelor Naționale, dar nu considerăm că se impune predarea la un arhivator a acestui tip de documente.

Cu privire la bunurile debitorului nevalorificate, fie se impune prin regulament/actele de vânzare păstrarea lor pentru o perioadă la cumpărător, eventual până la valorificare, fie se îndepărtează.

Recomandăm ca în cazul bunurilor rămase care sunt evident fără valoare economică, situație constatată prin evaluare eventual, cu acordul creditorilor, să se procedeze urgent la casare și valorificare ca materiale refolosibile dacă este posibil. Paza, manipularea și conservarea lor de multe ori costă mai mult decât s-ar putea obține prin vânzare.

Recomandăm desigur reglementarea cât mai clară și din timp a situației acestor bunuri rămase nevalorificate și fizic depozitate în spațiul vândut, lăsarea situației la voia întâmplării poate genera dispute ulterioare consumatoare de timp și energie.

Concluzii

În acest demers am încercat sa prezentăm schematic și etapizat ce presupune activitatea lichidatorului în cazul valorificării unui activ complex, plecând de la experiența personală a valorificării unui activ industrial.

Nu am putut prinde toate etapele detaliat, nici toate variabilele care pot să apară, probabil că e material de o carte dacă se intenționează acoperirea tuturor aspectelor posibile, ci doar am enumerat acele activități esențiale din perspectiva noastră și, acolo unde a fost cazul, am punctat aspecte practice pe care lichidatorul ar fi bine să le aibă în vedere.

Materialul nu se vrea o prezentare exhaustivă, sigur experiența altor colegi poate adăuga etape sau proceduri suplimentare celor expuse noi, dar credem că este un material util atât pentru cei care au în față o astfel de procedură, dar și pentru creditori și instanțe, care neavând acces tot timpul la „bucătăria internă” poate nu percep toată complexitatea unui astfel de demers și de ce e atât de ușor ca lucrurile câteodată să nu meargă atât de repede și de simplu cum poate ne așteptăm.

Cum spuneam și la început, vânzarea este o procedură complexă, cu mulți actori implicați, urmărirea acestor etape și coordonarea actorilor implicați reprezintă un proces laborios, ce presupune rigurozitate, cunoașterea normelor legale, a pașilor necesari, abilități de management și coordonare, și desigur așteptări realiste cu privire la timpul necesar finalizării procesului.